sâmbătă, 21 iulie 2012

"Dallas" (2012) sau cand timpul doare


Mi-a placut foarte mult serialul "Dallas" la vremea lui, motiv pentru care l-am vizionat din nou acum vreo doi ani - dorinta mea de a-l revedea fiind suficient de puternica incat sa-mi procur de pe amazon.com setul complet de DVD-uri. 

N-as mai revedea acum filmul, intrucat sunt de parere ca tot ce e mult, e mult si n-ar fi deloc de dorit sa  devina "prea mult". Pastrez o amintire frumoasa personajelor, cu bonus pentru J.R., despre care am convingerea ca a conferit toata savoarea serialului - fara el ar fi fost ca un fel de supa calduta si fara niciun gust. 
Tocmai de aceea, m-am bucurat afland ca se lucreaza la o continuare a filmului.

"Dallas (2012)" m-a deceptionat insa asa cum nu credeam sa fie posibil; dincolo de actiunea mult prea lenta si statica, dincolo de scenariul pe alocuri tras de par si dincolo de jocul penibil al actorilor tineri, ceea ce m-a facut sa renunt dupa doua episoade a fost grotescul situatiei in care se gaseste Larry Hagman.

A imbatranit, si timpul n-a fost prea generos cu el. A trecut si printr-un transplant de ficat si afara de asta, sufera de cancer; a avut serioase probleme cu alcoolul, iar pe langa toate astea, traieste tragedia de a-si fi pierdut definitiv sotia intr-unul din cele mai cumplite moduri, desi aceasta e inca in viata; Maj, femeia alaturi de care a trait vreme de mai bine de 50 de ani, sufera de Alzheimer si nu mai are decat rare momente in care-l recunoaste. 

Toate aceste "cataclisme" au lasat urme. J.R. nu mai are nimic din vioiciunea de altadata, celebrul lui suras e mai mult caznit si gajait decat savuros si diabolic, merge usor adus de spate si tarsaindu-si picioarele (ceea ce nu cred ca face parte din scenariu) si vorbeste usor sasait - probabil poarta o proteza. Ochii si-au pierdut stralucirea, iar J.R. clipeste albastru spalacit de sub sprancenele albe. E o imagine trista, mai ales daca ne aducem aminte cum era el candva. 

Nici Bobby nu arata grozav, dar in cazul lui transformarea nu pare atat de dramatica. Speaking about Bobby - nevasta-sa, Ann (Brenda Strong), joaca doar putin mai convingator decat un cartof. Si daca stau sa ma gandesc, nici Pam (Victoria Principal) n-a avut o evolutie dramatica prea convingatoare la vremea ei. 
Ghinionist bietul Bobby, ce sa zic :D

Singura care arata - si joaca - bine este Sue Ellen (Linda Gray), insa ea singura nu constituie un argument suficient pentru a ma uita in continuare la film.

Actorii tineri joaca foarte slab, asa cum am spus mai sus: fie sunt neconvingatori, fie forteaza inutil, probabil coplesiti de stilul si experienta veteranilor. 

Scenariul pacatuieste prin lipsa de dinamism. Personajele - destul de putine, de altfel - nu evolueaza in mai mult de trei-patru decoruri per episod: fie ne aflam in compania lui J.R. si a pramatiei de fiu-sau, fie cu Bobby si Christopher, fie cu John Ross si Elena, fie cu Christopher si nevasta-sa, fie cu Sue Ellen si J.R. sau John Ross, fie cu toti la un loc (dar asta destul de rar). 
Trei sferturi din actiune se desfasoara la ferma, iar intriga e destul de slaba, in ciuda eforturilor depuse de scenaristi.

All things considered, parerea mea este ca demersul in sine a esuat. "Dallas" ar fi trebuit sa fi inghetat in momentul in care Bobby intra in dormitorul lui J.R., de unde cu o clipa inainte se auzise un foc de arma. Ramasese un semn de intrebare interesant si-un final la alegerea fiecaruia. Si pentru foarte multi dintre noi, J.R. ramasese atemporal si nemuritor. Acum, noua serie ne-a aratat in chip destul de trist ca lucrurile nu stau nici pe departe asa.

Pacat.
 

Niciun comentariu: