marți, 8 aprilie 2014

Amintiri cu pui de curcă


Ideea acestui post nu-mi aparţine. Mi-a fost sugerată de Carmen, prima cititoare a blogului ;)), care, la cea mai recentă leapşă, a comentatpostările de genul ăsta îi amintesc de oracolele demult apusei noastre tinereţi (partea cu tinereţea demult apusă e de la mine, mi-o asum cu tot cu eventualele castane). 

Şi stând eu aşa, am rememorat celebrele "caiete de amintiri" de pe vremuri. Those were the days... Ce smartphone-uri, ce tablete, ce mofturi. Nu exista dependenţă mai mare decât asta. Fiecare avea oracol, pe care-l dădea celorlalţi pentru a răspunde la întrebări. Întrebări care se repetau de multe ori (nu eram din cale-afară de creativi), dar la care nu ne plictiseam niciodată să răspundem. 


Cu toţii ne străduiam să ne personalizăm propriul oracol şi să-l facem să iasă în evidenţă. Lipeam te-miri-ce abţibilduri, imagini cu actori la modă şi flori presate, puneam întrebări fistichii ("Mai departe ca să merg, spuneţi-mi un mic proverb", de exemplu), coloram, împicăţeam, împestriţam... Pentru mine, oracolul a fost un hobby de bază prin clasa a VII-a, îi acordam foarte multă atenţie şi completam conştiincioasă caietele primite de la colegi.

Bineînţeles, întreaga tărăşenie nu era lipsită de un anume schepsis. Oracolul constituia un barometru destul de eficient al popularităţii. Dacă vedeta clasei n-a pogorât asupra ta onoarea de a-i completa caietul de amintiri, nu-ţi mai rămânea decât să te-ascunzi sub o piatră. "Azi nu vin la ora de sport, mi-a dat Loredana caietul de amintiri şi nu mi-l lasă decât până mâine", şi-a dat ochii peste cap una dintre colege, înfiorată de importanţa misiunii ce-i fusese încredinţată. Iar noi o priveam cu respect, pentru că Loredana era un fel de regină neîncoronată şi, în secret, toţi râvneam la "privilegiul" de-a răspunde la întrebările pentru care autoarea "compilase" din vreo 10-15 oracole... :D


Una dintre cerinţele cele mai tricky era cea prin care autorul solicita să i se pună o întrebare. Aici era fie momentul adevărului, fie ocazia de-a onora nişte poliţe. "Îl iubeşti pe Ciprian? Sincer, da sau nu", m-a interogat pe mine o pupăzică. Eeeee, acum cine nu-l iubea pe antemenţionatul? Mă rog, aşa cum se înţelegea iubirea la 12 ani :))) Era cel mai şarmant şi popular băiat din clasă şi bineînţeles că mi se scurgeau (şi mie) ochii după el. Dar n-aş fi recunoscut aşa ceva nici în cazanul cu smoală. Drept pentru care am scris, demnă: "nu mă gândesc la iubire, ci la examenul de admitere". Fleoşc Mariţo, cum ar veni :)))

Cel puţin la fel de interesantă era secţiunea propriu-zisă de amintiri. Aici era momentul să-ţi arăţi măiestria. Desenat, colorat, decupat. Ieşeau nişte chestii aşa de colorate, încât ziceai că eşti la jocuri mecanice.

Dar oricât de originale s-ar fi pretins a fi, aproape toate "amintirile" începeau la fel:

STOP
       A
       G
        I
       N
 MEA

(remarcaţi efortul artistic, mulţumesc anticipat :D).

Printre picăţele pestriţe şi puchiţei coloraţi îşi făcea loc fiorul poetic, transcris dintr-un caiet în altul:

"Când va bate vântul
Peste părul tău,
Să-ţi aduci aminte
De numele meu."

(mie-mi povesteşti? Toate numele le-am reţinut, cross my heart and hope to die :D. Vezi să nu).

"Când Dunărea va arde
 Şi munţii vor dansa
Atunci şi nici atunci,
Te rog, nu mă uita".

(mă grăbesc. Dunărea e vâlvătaie, dar eu numai la tine mă gândesc).

"Când te naşti spui "A"
Când mori spui "MOR"
Deci viaţa e formată
Din cuvântul AMOR".

(chestia asta chiar ţin minte că m-a surprins la vremea respectivă :)) ).

"Te iubesc şi te ador
Ca pe-un pui de curcă chior
Şi mai am un singur dor
Să te duc la abator".

(asta mi-a scris mie un coleg pe care, în retrospect, îl suspectez că mă iubea în taină, sper doar că nu chiar ca pe puiul de curcă chior. De ce voia să mă ducă la abator n-am elucidat, însă).

Nu lipsea nici colţul îndoit şi eventual lipit al paginii, pe care scria "Secret". Evident, nimeni nu rezista tentaţiei de a despături pentru a vedea ce scrie acolo. De la caz la caz, putea scrie "Te iubesc" (boring), "înăuntru-i o răţuşcă, nu deschide că te muşcă" (da, era desenată o răţuşcă, dar la ce bun avertismentul dacă fapta se comisese deja?) sau "dar de ce eşti indiscret, n-ai văzut că e secret?" (asta-mi plăcea - păi chiar aşa, e secret, ce te bagi?).

Două mere,
Două pere,
Eu vă spun 
La revedere.

(dar nu înainte de-a vă întreba dacă aţi avut şi voi oracole. Şi dacă da, le mai aveţi? Eu îl mai am pe-al meu, e foarte preţios - printre altele pentru că a scris şi Ciprian, de care vă povesteam mai sus. Înainte să întrebaţi, nu el a fost cel cu puiul de curcă şi cu abatorul :)) ).

2 comentarii:

Anonim spunea...

Cum doreste caprioara
Apa rece de izvor
Asa iti doresc eu tie
Mult noroc in viitor?:)

Care este mancarea preferata?

toti eram pe: pizza si cartofi prajiti:D

Si eu am prins oracolul si a fost frumos:) Sunt lucruri frumoase si inocente pe care "noua generatie" nu cred ca le-a prins

Domino

Greta spunea...

Chiar aşa, uitasem de căprioară :)))) Am avut-o şi eu pe asta, cu siguranţă am şi scris-o unora....
Da, şi eu m-am gândit că noua generaţie n-a avut parte de multe dintre bucuriile copilăriei şi / sau adolescenţei noastre. Te face să te gândeşti ce tinereţe or mai avea puştanii în anul 2070, de exemplu...