vineri, 21 iulie 2017

Astăzi am doar trei cuvinte...


... spre concediu, înainte! 

A sosit și ziua asta, pe care-o aștept din ianuarie și, într-un alt fel, de mai bine de-un sfert de veac. Din ce-mi amintesc, nu eram încă la liceu când am început să visez cum ar fi să ajung în...


... America :) Într-acolo zburăm, peste mai puțin de 12 ore. E un concediu îndelung așteptat, plănuit, socotit, calculat, puricat. Sper din tot sufletul că va fi așa cum îmi doresc, practic, de-o viață. Sau poate chiar mai frumos decât mi-am imaginat, cine știe :) Între timp, așa cum mă cunoașteți deja, merg cu frâna de mână trasă. N-am curaj să mă bucur pe deplin, încă. Poate când mă voi vedea în Times Square...

Bagajul e gata, mai am acum să mă fac pe mine gata 😃 Ceea ce, presupun, o să dureze cam o oră.
Mă rog. Știți voi. Poate o oră și jumătate. Sau ceva pe-acolo :)))

Posibil să postez ceva și de peste ocean, dar dacă nu, ne regăsim după 11 august. Între timp, aveți grijă de voi și să ne recitim sănătoși! 🙂

PS: mai aveam unele chestii să vă povestesc - de exemplu, despre o petrecere unde am fost ”de serviciu” la tombolă, sau despre un ”fascinant” seminar de două zile, a câte 8 ore, la care n-am avut de ales și-a trebuit să particip. Seminarista vorbea înceeet și adormitor. Cum de-am reușit să rămân trează, e un mister total.
Dar despre astea, după ce mă repatriez :) Acum mai am de făcut unghii, aranjat părul, cremuit și multe alte treburi de-o importanță covârșitoare 😛

PPS: mă poate convinge totuși, cineva, că o carte și 5 episoade ”Twin Peaks” puse pe tabletă ar trebui să fie suficient entertainment pentru un zbor de aproximativ 8 ore? (în care sper să mai și dorm). Nu de alta, dar mă uit lung la a doua carte și nu mă decid dacă s-o pun în bagajul de cală sau în rucsacul de mână 🙈

duminică, 16 iulie 2017

Despre Life Coaching ca mijloc de manipulare


Mă gândesc de mai multă vreme să scriu un text pe acest subiect, dar am tot ezitat spunându-mi că e un domeniu atât de controversat și, pe de altă parte, nu mă îndoiesc de faptul că există persoane cărora asta le face cu adevărat bine. (Să remarcăm o nuanță aici: cărora le face bine, nu care cred că le face bine. Acestea din urmă sunt covârșitor de multe. Și de zgomotoase, mai pot adăuga).

Aș zice să începem cu definiția conceptului, așa cum am am găsit-o pe unul dintre sutele de site-uri pe subiect, servite de old mighty Google: 

"Life Coachingul este un domeniu diferit de consiliere sau terapie specializata. O notiune noua pentru noi, dar care castiga din ce in ce mai mult teren, aceasta abordare te poate schimba: pe tine, viziunea asupra lucrurilor sau comportamentul tau intr-o anumita situatie.
Dupa cum ii spune si numele, coachingul poate fi tradus prin „antrenament”, iar abordarea aceasta se face in special pe proiecte specifice, personale si profesionale. Pe scurt, se face o examinare a ceea ce se intampla, descoperind impreuna cu Life Coachul obstacolele si provocarile pe care le ai in fata. Mai apoi, bineinteles, alegeti actiunea cea mai buna astfel incat rezultatul sa fie unul satisfacator". (sursa)

A....ha. La prima vedere - sau lectură - totul sună foarte interesant și, mai ales, atractiv. La urma-urmei, de ce-ai refuza o metodă care te ajută să devii o altă persoană, să fii mai bun, mai de succes, sau vorba unei cunoscute reclame, mai alb/mai strălucitor? 

Problema nu e conceptul în sine, despre care cred cu tărie că, pus în practică de oameni cu adevărat pregătiți și - aspect esențial - onești, poate fi cu adevărat o revelație și o modalitate prin care cineva se poate îmbunătăți pe sine. Problema e că, fiind o atât de mare cerere, numărul șarlatanilor (mă scuzați, nu le pot spune altfel) dornici de îmbogățire rapidă, care au invadat piața după doar câteva cursuri de naiba-știe-ce și, eventual, seminarii de "autocunoaștere" a crescut amețitor. Și ca urmare, sunt tot mai mulți cei care le cad în plasă, seduși de workshop-uri deosebit de costisitoare cu denumiri precum "Vindecă-ți rănile sufletului", "Iubește copilul din tine", "Cunoaște-ți adevărata putere" și altele care sună ispititor, dar de fapt sunt la fel de goale precum o casă abandonată. 

În lume sunt mulți oameni vulnerabili, iar pentru ei exemple precum cele de mai sus acționează ca o forță de atracție căreia nu-i pot rezista. Întâmplător, am ajuns să cunosc câțiva dintre aceștia. Realmente li se pare că au descoperit adevărata "cale" (orice ar însemna asta) și dovedesc o loialitate față de acești "Guru" vecină cu fanatismul. În același timp, felul în care se dezvoltă respectivii sub acest "life coaching" e cel puțin ciudat, din punctul meu de vedere. De fapt, nici n-aș zice că se dezvoltă, ci dimpotrivă. 

Spuneam așadar că am cunoscut câțiva oameni prinși de mirajul life coaching-ului, dar din păcate pentru ei nu au dat peste niște profesioniști adevărați. "Guru" căruia i se supun (și asta nu e o exprimare gratuită, pentru că realmente îi dau crezare orbește și fac tot ce li se spune să facă) nu este decât un manipulator care speculează slăbiciunile, știe să găsească punctele slabe și apasă exact acolo unde omul e mai vulnerabil. 

În decurs de numai doi-trei ani de "coaching", oamenii respectivi s-au schimbat radical, practic nimic din ceea ce sunt acum nemaiamintind de ceea ce erau înainte. Iată câteva exemple în acest sens:

- Ei cred că au devenit mai buni și mai încrezători în sine. 
Realitatea: sunt aroganți și au impresia că le știu pe toate. Nu sunt dispuși să admită că, poate, au greșit și orice încercare de-a le atrage atenția este interpretată ca un afront, o jignire sau un atac. Acceptă doar laude și aprecieri, pentru că li s-a băgat în cap că doar la astea sunt îndreptățiți.

- Ei consideră că au descoperit sursa tuturor problemelor pe care le au.
Realitatea: dau vina pe părinți și, într-o notă mai extinsă, pe copilărie pentru absolut tot ceea ce li se întâmplă, respectiv pe toate deciziile eronate și alegerile greșite pe care le-au făcut la maturitate. 

- Ei sunt de părere că "Guru" căruia i se supun i-a salvat de la un dezastru iminent.
Realitatea: nu ezită să achite sume semnificative (ca de exemplu, 300-350 de Euro pentru un seminar de două zile; asta e destul de mult în orice țară europeană, dar pentru România este chiar foarte mult) și practic, nimic nu li se pare exagerat sau prea costisitor dacă e cerut de "Guru", în numele vindecării sufletului lor, rănilor copilăriei etc etc etc. 

- Ei sunt ferm convinși de metodele aplicate de "Guru" în cadrul seminariilor sau în afara acestora. 
Realitatea: cumpără tot felul de cărți scrise de "mentorul" lor, cu denumiri pompoase și le citesc până le învață pe de rost, lipesc bilețele motivaționale prin toată casa ("sunt un învingător", "viața mi se îmbunătățește în fiecare zi", "Universul îmi va împlini dorințele", "am numai succese" șamd), rostesc zilnic mantre asemănătoare antemenționatelor bilețele și cred cu toată puterea în ele.
Și dacă toate acestea sunt, până la urmă, inofensive, ceea ce mi s-a povestit cu mândrie că se face în cadrul workshop-urilor mi-a încrețit pielea pe mine. "De exemplu, facem meditații. Stăm cu toții pe jos, în cerc, cu ochii închiși, ascultăm o muzică liniștitoare, X (n.r., Guru) ne vorbește și simțim cum treptat ne relaxăm, iar după aceea avem anumite viziuni ale vieților anterioare". Mie asta îmi sună a hipnoză colectivă în toată legea. Și am mari îndoieli că toți acești guru au studii de medicină sau psihologie care să le permită să facă așa ceva.

- Ei cred că "Guru" este salvarea absolută a tuturor.
Realitatea: încearcă să-l bage pe gât oricui și să convingă lumea să-i cumpere cărțile și să-i urmeze metodele - pe care, personal le găsesc cel puțin discutabile. Orice încercare de rezistență e interpretată ca un afront direct. De fapt, se comportă ca niște Martori ai lui Iehova care hărțuiesc lumea și încearcă în permanență să facă prozeliți. Dacă îndrăznește cineva să le spună că nu e tocmai ok ce se întâmplă, reacționează furibund și-l apără pe "Guru", cu metodele lui cu tot, până-n pânzele albe.
Precizare: la insistențele cuiva, am căutat un clip pe Youtube și am încercat să ascult. Cică "e important să asculți până la capăt, chiar dacă faci și altceva între timp, cuvintele vor pătrunde în subconștientul tău". Deja-mi suna periculos. Dar când am auzit vocea vorbitorului - nu neg, plăcută, adâncă și insinuantă - care începuse să-mi spună ce grozavă sunt și cum merit ca toată lumea să-mi îndeplinească visele și dorințele, am oprit clipul. Oricât de greu mi-ar fi, n-am să permit nimănui să se joace cu mintea mea după bunul plac.

-  Ei sunt ferm încredințați că merită tot ce e mai bun.
Realitatea: se așteaptă ca Pământul să se învârtă după ei, nu după Soare. Au pretenții tot mai mari și li se pare normal ca restul să se pună pe sine pe plan secund pentru a le sta la dispoziție atunci când decid ei că doresc asta. De fapt, ceea ce s-a întâmplat e că au devenit un fel de vampiri emoționali.

Având în vedere toate cele de mai sus, nu e deloc de mirare că-și susțin "mentorul" cu atâta fervoare. El e cel care-i validează, e cel care le-a băgat în cap că-s extraordinari și că totul li se cuvine. Dacă ar renunța la el - sau dacă ar fi onești cu sine și și-ar pune, pentru un moment, întrebarea "ce fel de om am devenit?" - întreaga lor lume s-ar fărâmița.

Încheind acest kilometric post, voi spune că aș fi ultima persoană din lume care să nege existența problemelor și dreptul fiecăruia de-a căuta ajutor. Eu însămi am făcut-o, dar la un psiholog adevărat, cu studii în domeniu și cu drept de practică. Nu voi susține însă niciodată îmbuibarea cu bani a unor falși vindecători, care speculează slăbiciunile umane și dau asigurări că, practic, ai dreptul să faci orice - chiar dacă prin asta, rănești oameni care țin la tine și-ți erau aproape.

miercuri, 12 iulie 2017

Dosarele X: "Sunteți Greta? Vrem banii!"


Sună telefonul, răspunde o colegă. După ce îngaimă vreo două propoziții în engleză (!!!), îmi întinde antemenționatul obiect, cu un aer de vădită confuzie pe față.
- E cineva care întreabă de tine, șoptește. N-am înțeles prea bine, dar cred că vrea bani.
Mă uit împăiată. Cineva care vrea bani de la mine? Da' mult m-o fi căutat? Ce, nu știe că-s cetățean onest și plătesc impozit, nu-mi_amintiți_cât_că_m-apucă_damblaua?

Înșfac telefonul, mă prezint în germană, colega mormăie că, vorba unui personaj din "Usual Suspects", in English!, mă repliez. 
De cealaltă parte nu se aude nimic, de eram gata să închid ("s-o fi lămurit că n-are ce bani găsi la mine"). Apoi, o voce feminină, anemică și cu ecou.
- ... hello...? Greta? Are you Greta?
Hmm, depinde :)) Nu eram tocmai sigură că e-n avantajul meu să fiu.  
-  Suuuunt *atâta rău dacă am înțeles numele* din Shanghaaaai și vă sun în legătură cuuuu.... plataaaa care, ăăăăă.... ni se cuvineee..
Vorbea raaaar, alungind cuvintele și înceeeeet, de ziceai că de-o săptămână nu mâncase decât orez crud cu paiul. 
- Nu am cunoștință de nicio plată și cu siguranță nu cunosc pe nimeni din Shanghai. Sunteți sigură că n-ați greșit  numărul?
- Nuuu.... nu aaaam greșiiit... nu sunteți Gretaaa de la compania X?
Hait.
- Ba da, mă numesc Greta și aici e într-adevăr compania X, dar nu știu despre nicio plată. 
- Cum să nu știiiți.... am livrat cutare produuuusee... și ați întârziaat cuuu... plata. 

Mă scărpinam de zor în cap. Colega rămăsese lângă mine și mă privea abstract-cubist.
- Doamnă, aici nu ați livrat nimic. 
- Ba daaa.... în luna aprilieee.
Shit, eu nu mai știu pe dinafară ce livrări am primit săptămâna trecută și tu-mi zici de aprilie?? Cer niște date precise - data exactă, numărul de factură, marca produselor livrate.
Interlocutoarea mea nu percutează.
- ... așteptăm baniii, Mrs. Gretaaa.
Așteptați, că eu nu vă deranjez.
- De unde aveți numărul acesta de telefon?
- ... cuumm de undee... din semnătura dumneavoastrăă... de pe maiiil.
Acum chiar o îmbulinasem. Numărul de telefon din semnătura Outlook este, evident, cel al actualului departament. Deci eu chiar am comunicat cu persoana? Adevăru-i că la cât de mulți inși cu nume ciudate avem la compania de-a cărei distribuție se ocupă departamentul unde prestez, nu m-ar mira. Dar bani?? Eu??
Îi cer să-mi trimită pe loc un mail, ca să-mi dau seama de unde s-o iau.
- Dar de ceee... că v-am trimisss... și nu am primit baaanii.

Parafrazându-l pe Toma Caragiu, lasă-mă dom'le cu banii că înnebunesc. Insist cu mail-ul și-i elucidez că, dacă nu-mi trimite, închid telefonul pentru că eu habar n-am cine e. Și nici bani să-i dau n-am. 
Miorlăind în continuare apatic, mă informează recalcitrantă că tocmai a trimis. Evident, nu primisem nimic. Deci asta pe ce adresă a trimis, dacă nu pe aia de unde a luat numărul (corect) de interior la care a sunat?

Cred c-am mai stat cel puțin vreo 5-6 minute la telefon, pendulând între "v-am trimis mail-ul, vrem banii" și "n-am primit nimic și nu aveți de primit bani de la noi". Ca să mă lămuresc, în final, că vorbea cu Greta greșită. De la o companie care a lucrat cu noi, ce-i drept, dar care nu mai e clientul nostru de 5 (cinci) ani!

Bun. Acum, ce nu înțeleg eu:
- cum de avea numărul de telefon al unui departament care acum cinci ani nu exista;
- cum de n-a mai sunat niciodată la noi, din moment ce e clar că ține legătura cu acea Greta;
- cum comunică de fapt cu cealaltă Greta? 
- dincolo de toate, cum naiba a ajuns un mail cu semnătura mea la ea? Acum cinci ani cu siguranță nu mă ocupam (și) de livrări. Și repet, avea numărul actual de telefon, deci somehow a primit un mail recent, cu o semnătură pe care-o folosesc de-abia din octombrie, când am schimbat departamentul.

Am decis că n-are niciun rost s-o întreb pe ea toate astea, făcuse oricum exces de coerență până atunci.  Not.  Ar fi fost doar și mai mare pierdere de timp.

Asta ca să nu mai spun că:
- dacă ai de încasat o sumă pentru indiferent-ce, cum naiba nu ești în stare să furnizezi niște date ceva mai clare decât "nu am primit banii, așteptăm banii"?
- n-ai aflat că, în general și dacă nu-i cu supărare, se folosește numele de familie?

Se-ntâmplă lucruri, vă zic.

duminică, 9 iulie 2017

Dieta, ca semnalizarea


Știți bancul cu semnalizarea, nu? Merge, nu merge, merge, nu merge, merge....

Ei, cam așa e și cu dieta mea, pe care de fapt nu știu dacă să o numesc dietă sau stil de viață sau, mai prozaic (dar probabil mai aproape de realitate),  încercarea de a mă menține la măsura 38.


Principala problemă pe care cred că o am constă în stilul dezordonat, pe alocuri chiar haotic, în care trăiesc și deci, și mănânc. O săptămână încep serviciul la ora 6, prin urmare plec la 5 de acasă. În ultima vreme am început să mănânc micul dejun chiar și la aceste ore inumane, chiar dacă pentru asta trebuie să mă trezesc în jur de ora 4 (înainte mă trezeam la 4:30, dar nu mai aveam timp să mănânc, iar pe la 7:30 cel târziu, cu ochii-n monitor și între două telefoane, simțeam că mă ia cu leșin de la stomac). Vin acasă în jur de 4 după-amiaza, mănânc, pe la 8 seara mai legumesc ceva și orvoar, noapte bună, sănătate, bucurii. Partea proastă e că dorm prost - "îndesat", s-ar putea spune, iar asta numai de bine nu e (am citit pe undeva că dereglările de somn atrag și probleme de greutate).

Asta e săptămâna cât de cât normală, dacă nu pun la socoteală trezitul în aproape creierii nopții. Weekend-ul nu se ia în calcul, și ăla e normal. Urmează săptămâna în care încep munca la 9:30, deci cu trezit la ore mai normale, mic dejun tot normal, problema aici fiind că peste zi la serviciu nu pot mânca - efectiv "nu intră" - deci seara pe la 8 mă năpustesc asupra mâncării ca vaca-n lucernă. 

La sugestia unei prietene, încerc să am o alimentație cât mai bogată în proteine, ceea ce n-a fost o idee rea. De ciocolată nici nu mai mi-aduc aminte de când nu m-am mai atins. Mă străduiesc să mănânc mai multe fructe, dar și ele sunt cu schepsis, pentru că nu toate sunt recomandate când vrei să slăbești - bunăoară, îmi plac mult bananele și strugurii, dar cică-s big no-no în dietă. Iar de ananas și pepene m-am cam plictisit. 

O (altă) problemă pe care o am e că n-am răbdare să gătesc - și nici nu-mi place, dar să zicem că la o adică mi-aș impune-o. Însă cum să poți sta să meșterești ceva în tigaie când tu nu vezi decât mâncare în fața ochilor? Așa că mă mulțumesc cu niște brânză, ceva salată, niște roșii, pui rece, ouă fierte, d-astea.

Nu pot spune că nu am rezultate. De la 65 de kilograme, cât ajunsesem să am când m-a apucat damblaua și-am zis că așa că nu mai merge, am ajuns la 62 în câteva săptămâni. De fapt, azi-dimineață aveam chiar 61,9 și-am simțit că-mi ador cântarul pe care-l boscorodisem de-atâtea ori până atunci :))) 
(Paranteză: în perioada 65, un coleg m-a întrebat dacă sunt gravidă. Și vorbea serios! Păcatele mele... Purtam un tricou ceva mai larg, dar orișicât). 

Dar cum se explică titlul. Păiii.... dacă o zi - o singură zi - nu-s atentă și mă dezmățez cu niște înghețată, a doua zi am 700 de grame în plus, de-mi vine să șutez cântarul pe geam. Nu prin geam, că mai am nevoie de el. Totuși. 
Și, ei bine, sunt cam frustrată din sus-numitul motiv. Totul e ok atâta timp cât sunt atentă, foarte atentă la ceea ce mănânc. Dar cel mai mic derapaj mă dezechilibrează și am nevoie de minimum 3-4 zile să dreg excesul. 

De curând, o cititoare mi-a trimis pe mail un exemplu de dietă vegetariană, cu fructe, legume și lactate (mulțumesc!!! 🙂). Ceea ce mi-a atras în mod deosebit atenția e faptul că, mi-a scris ea, nu s-a mai îngrășat după ce a încetat dieta. Asta mi se pare deosebit de atractiv și cred că după ce mă întorc din vacanță (AMR 2 săptămâni, yey), cred că mă apuc de ea.

Între timp, dacă aveți idei despre cum se poate menține greutatea obținută, please share 🙂

joi, 6 iulie 2017

Muzică bună, bucurie pură


Sunt decupată de oboseală, azi am fost plecată exact 12 ore de acasă (pân' la urmă tot le cer eu ăstora de la munci să contribuie la plata chiriei), dar vreau neapărat să împart cu voi ceva care-mi place atât de mult, încât cred c-am ascultat de câteva zeci de ori în numai câteva zile. Și n-am de gând să mă opresc.

Este vorba de concertul de închidere a stagiunii Filarmonicii din Berlin, care anul acesta a fost dirijat de Gustavo Dudamel. După două bisuri, Dudamel a făcut schimb de locuri și a preluat rolul de concertmaistru.

Ia uitați-vă ce-a ieșit:



Nu mai auzisem marșul ăsta până acum, însă Doamne, cum mi-a mai mers la inimă! Vivacitatea piesei, interpretarea, exuberanța întregii orchestre și-a adevăratului concertmaistru, acum în postură de dirijor, bucuria evidentă a publicului, expresivitatea lui Dudamel,  toate astea la un loc au creat un moment cu adevărat unic. Am convingerea că nimeni dintre cei prezenți la concert nu va uita vreodată această experiență. 

Mi-a plăcut foarte mult Gustavo Dudamel în calitate de dirijor al Concertului de Anul Nou de la Viena. Acum îmi place și mai mult. 

(Dar nu, nu cred c-am să străbat Germania și pentru el, totuși 🤔 De iubit, tot pe Zubin îl iubesc. Numa' zic).

marți, 4 iulie 2017

Mostre din viața în Germania (V)


Ca de obicei, una caldă, una rece. Încă n-am văzut câini cu covrigi înșirați pe coadă (musai calzi și cu susan, ei, covrigii), deci nu e vreun breaking news că nici în Germania nu funcționează toți și toate perfect. 

Începem cu aia caldă, ca să avem cu ce ne răcori ulterior.

1) Acum câteva săptămâni mă apelează un număr local. Răspund, circumspectă - mă gândeam c-or fi unii cu niscaiva sondaje de opinie pentru care n-am niciodată răbdare. De la casa de Asigurări de sănătate. Plănuim să plecăm anul ăsta în concediu? 
Hm, da, plănuim strașnic.
Unde?
Mă încrunt la telefon, de parcă mă putea vedea careva prin el. "Care e motivul pentru care mă întrebați așa ceva?"
La care duduia îmi explică faptul că, dacă plecăm în afara Europei, trebuie să încheiem o asigurare separată, care să acopere eventualele costuri la nevoie. Suma suplimentară e derizorie, asigurarea se poate încheia și online, totul foarte simplu și rapid.
Rămăsesem ca rața la fulger. Clar, telefonul a fost foarte binevenit, nu știu dacă altminteri mi-ar fi dat prin cap să mă ocup de asta. Mai presus de orice însă, găseam coincidența absolut frapantă. Niciodată n-am mai primit un asemenea telefon, de ce taman acuma când.... 
- O coincidență, zice tipa, sunăm aleatoriu, în perioada concediilor. 
Aleatoriu, hai? 🤔

2) După cum am mai bombănit și în precendentul articol cu "mostre", în urma incidentului din ianuarie mașina noastră trebuie revopsită local - pentru a doua oară - după ce neasemuit-de-inteligenții de la service au greșit nuanța. Am mai amânat, parțial pentru că ei ziceau că sunt aglomerați, parțial pentru că mi-era mie lene de tot demersul, bref - am dus-o ieri dimineață. Am avut o zi liberă, deci numa' bine.
- Când e gata?
- Păi când vă trebuie?
(Adică dacă ți-aș spune că-mi trebuie abia săptămâna viitoare, o ții până atunci în service?)
- Mâine dimineață.
- Bun, o facem astăzi, vă sun în jur de ora 16.
A sunat pe la două. Ca să ne spună că mașina nu va fi gata la timp fiindcă... ați ghicit, nu-i așa? "Furnizorul ne-a trimis culoarea greșită".
Am simțit că explodez, că-mi crapă capul, vă jur. Cum e posibil să se întâmple a doua oară același lucru?! Mașina e albă, frate, ALBĂ, nu verde-praz. Cică există 11 nuanțe de alb. Ei taci. Și de-aia ați sunat cu numai două ore înainte de termenul agreat pentru ridicarea mașinii?

Am fost azi la service, am primit de la ei o mașină pe care o folosesc până când va fi gata a noastră. Individul și-a exprimat speranța că astăzi primesc culoarea corectă. Ziua a trecut și nu, nu ne-a sunat. Trag concluzia că...

... de fapt nu mai trag nicio concluzie, c-apoi chiar că explodez!!!!

vineri, 30 iunie 2017

Ce dor mi-e de iubirea ta...


Cel mai blând om pe care l-am cunoscut vreodată. 
Cea mai răbdătoare persoană pe care am întâlnit-o.
Cea mai modestă. Practic, nu mi-a pretins niciodată nimic, decât s-o las să mă iubească. În ceea ce pe alocuri îmi reproșez a fi fost infantilism, nici măcar asta nu știu dacă i-am îngăduit mereu. Uneori am fost răsfățată, răutăcioasă, lipsită de răbdare, poate chiar egoistă. 
M-a iertat mereu. Mă iubea.
Grijulie, devotată, întotdeauna pregătită să se lase pe sine în plan secund pentru cei dragi.
Mucalită, cu umor. Mereu râd când îmi aduc aminte de reacția ei scandalizată după ce, butonând telecomanda în miez de noapte, a dat peste niște scene nu tocmai sobre din ”Sex and the City”...

Și mai presus de toate acestea, omul care m-a iubit cel mai mult pe lumea asta. 
Bunica mea. Singura care mi-a arătat înțelegere și iubire inclusiv atunci când, poate, am dezamăgit-o.

Azi ar fi împlinit 90 de ani. Mă gândesc des la ea, cel puțin la fel de des pe cât mă gândesc la mama. 


Mi-e dor de ea, mi-e dor de iubirea ei. Cel mai pregnant gând după moartea ei exact ăsta a fost: ”câtă iubire am pierdut...”. 

Sau poate n-am pierdut, pentru că ori de câte ori mă gândesc la ea, mă simt învăluită de dragoste. Ca și cum cineva m-ar ține permanent în brațe. O dragoste pe care nici măcar nu știu dacă o merit. A fost prea bună pentru mine. Ar fi meritat mult, incomensurabil mai mult din partea mea. Și-a vieții, dacă stau să mă gândesc. 

Zâmbesc amintindu-mi ce pacoste eram în copilărie și la ce șmecherii recurgea ca să mă determine să mănânc.
Bunica n-a citit niciun blog de parenting. Dar nici n-ar fi avut nevoie. Tot ce-a făcut a fost să mă iubească.
Într-una din ultimele dăți când am vorbit cu ea, i-am spus că o iubesc. O făceam pentru prima oară, spre rușinea mea. Dacă ar fi plecat fără să fi apucat să-i spun asta, nu mi-aș fi iertat-o niciodată. 

Mi-e dor de ea, Doamne cât de dor îmi e...

luni, 26 iunie 2017

Părinți certați cu bunul-simț


Apropo de articolul ăsta (sau mai bine-zis, apropo de comentariile de acolo).

Sâmbătă am fost la cumpărături - mă rog, e mai degrabă un fel de-a spune, pentru că m-am întors acasă cu un tricou și niște șosete, deși aveam de gând să-mi iau ceva încălțăminte sport. M-am dus la unicul mall din târg (v-am mai zis că m-am plictisit de orașul ăsta, care e prea mic și are prea puține magazine? Dacă nu v-am zis, vă repet 😃) și-am intrat într-un magazin de profil, hotărâtă să am răbdare. 

Răbdare am avut vreo jumătate de oră, cel mult. Interval în care mai aveam nițel și cred că făceam implozie și urticarie.
Motivul? O fetiță de vreo 3 ani, însoțită - aspect important - de ambii părinți. Copila se plictisea, părinții nu erau acolo pentru ea, ci probau ei înșiși încălțăminte (mai mult muierea, de fapt). Fetița, logic, nu avea stare, deci alerga de colo-colo prin magazin, lua tot felul de papuci de pe rafturi, la înălțimea la care putea ajunge și dădea să fugă cu ei. Părinții săreau s-o prindă și să-i smulgă papucul din mână, moment în care, evident, urlete. Treaba s-a repetat de vreo trei ori, apoi tatăl o ținea în brațe și ea urla întinzând mâna spre rafturi. Maică-sa proba nestingherită, repetând din când în când ”terminăm curând, dragă”. Chestiune care n-o consola deloc pe-aia mică. 

Probabil îi era și cald, e un magazin mic și era destul de aglomerat. Sigur îi era și sete, la cât de uscat era aerul în interior, dar nu am văzut să-i fi dat să bea ceva. Și oricum, copilul trebuia scos din spațiul ăla supraîncălzit, în mall aveau tot felul de accesorii pentru copii, mașinuțe în care să se dea, căluți de pluș care merg - nu știu exact ce principiu tehnic au la bază, dar mereu văd copii călărindu-i plini de entuziasm :)). Oricum, inconștienții ăia de părinți nici măcar n-au scos copila de acolo, ce să mai vorbim s-o ducă la vreo jucărie. Și ea urla și nervii mei se întindeaaaauuuu.... 

Am plecat într-un final, fără să cumpăr nimic. Nu mai rezistam nervos la zbieretele disperate ale fetiței. Dar pe lângă asta, nici n-am găsit ceva care să-mi placă (încălțăminte sport ușoară, comodă, în care să nu-mi ia foc picioarele și care să aibă o culoare ceva mai răbdătoare decât alb sau roz :)) Ah, și care să nu aibă pietricele și paiete 🙈

Nu pricep nesimțirea asta, oameni buni. Pe cuvântul meu că n-o pricep. Ok, e copil, înțeleg, n-ai cu cine să-l lași - înțeleg și asta - dar maică-sa trebuia musai asistată de soț când proba sandale? Nu putea să iasă el cu copilul? Lumea din magazin ce vină avea să suporte minute în șir de zbierete? Fetița ce vină avea să alerge de colo-colo, dezorientată și agitată, în spațiul strâmt și înăbușitor?

miercuri, 21 iunie 2017

Cea mai lungă zi a anului e a mea


Oh well. Încă un pas mai aproape de 40, își zise ea de dimineață, scărpinându-se cu un aer meditativ. Deh, mai bătrână, deci mai înțeleaptă. Vorba vine. Anul ăsta nu știu ce-am avut în cap - tărâțe, în mare parte, bănuiesc - pentru că nu mi-am planificat concediu de ziua mea. Așa că am sărbătorit prin muncă, la propriu.

Cu toate astea a fost frumos, chiar emoționant pe alocuri. 

Colega mea care e bolnavă îmi scrisese pe mail-ul de serviciu, urându-mi diverse. 

Alți doi s-au documentat la o colegă româncă și, oarecum fâstâciți, mi-au urat citind de pe un petic de hârtie: ”La mulți ani!”. Eu mai știu ceva, zice unul din ei, adăugând cu elan: ”... și toate cele bune!”.
Le-am acordat calificativul maxim la limbi străine.

O altă colegă m-a sunat, deși e-n concediu. 

Ziua a fost desăvârșită de telefonul primit pe seară, când zoream să-nchei ziua de muncă. ”Am vrut să vin până la tine, dar am avut o zi nebună azi și mi-am adus aminte abia acasă. La mulți ani!”. Mulțumesc, Musiu Șarl. Nici nu-ți imaginezi ce mult a însemnat pentru mine. 

Altminteri, n-am făcut nimic special azi, decât că am purtat niște cercei noi :))

Ah, ca să fie clar cum stau lucrurile:  



Ce-mi doresc de la voi, ăștia 37? Să fiu sănătoasă, eu și oamenii pe care-i iubesc. Și să-nvăț să mă bucur de viață.

Mă străduiesc să am încredere. Acum de exemplu, am încredere că tocmai am început un an fabulos.

duminică, 18 iunie 2017

Salată de weekend (XIII)


De data asta, chiar că e un titlu foarte nimerit. Salată. Sa-la-tă. Este ceea ce-ar trebui să mănânc eu în următoarele, nu știu... câteva luni (wishful thinking). Atât și numai atât și nimic altceva pe lângă. Asta pentru că...

1) .... vorba lui Bridget Jones, of fir-ar a naibii și a naibii. De curând am atins pragul (psihologic, în ce mă privește) de 65 de kilograme. La înălțimea de 1,67, vă dați seama că nu debordez de entuziasm. Drept pentru care am trecut la soluții de avarie: încerc să mănânc pe cât posibil alimente bogate în proteine și mi-am instalat o aplicație pe telefon prin care ”contabilizez” caloriile consumate zilnic. Pfuai de capul meu, unde sunt vremurile când mâncam cartofi prăjiți la două noaptea și nu se depunea nici măcar un gram? În studenție, acolo sunt. Respectiv cu aproape două decenii în urmă. Sublim 😏 Și bicicleta a rămas la jupânul - e doar împrumutată, așa că partea cu activitatea fizică o putem tăia de pe listă (nu, n-am atâta voință încât să fac jogging, îmi asum asta).

2) Nu prea am dispoziție de scris în ultima vreme - fapt destul de vizibil, de altminteri - însă am chef de citit, e și asta o treabă. Cu timpul stau mai prost, dar paaarcă regăsesc bucuria lecturii. Nu că aș citi ceva pretențios - un roman polițist, dar unul foarte bine scris și cu o temă pe care nu am întâlnit-o prea des în cărți: activitatea unui detectiv sub acoperire. 

3) Săptămâna viitoare lipsesc cei doi colegi are au aceeași poziție ca și mine în departament. Unul e bolnav, altul în concediu. Rezultă că nu voi avea cu cine să-mpart sarcinile - care sunt destul de multe și pentru doi, dar pentru unul singur cred că vor fi ceva gen ”Misiune Imposibilă”. Adăugând la asta faptul că una din șefe e-n concediu și alta are ceva probleme personale din cauza cărora nu poate veni decât câteva ore dimineața, cred că pot să mă vopsesc în culorile războiului.

4) Am văzut tot sezonul al cincilea din ”House of Cards” și sunt tot mai fascinată de Kevin Spacey, dacă așa ceva mai era posibil. Acum urmăresc ”Fargo” - foarte bine făcut, deși cam sângeros pentru gustul meu, totuși. Apropo de filme sângeroase, mai multă lume încearcă să mă convingă să dau o șansă lui ”Game of Thrones”. Cică dacă mi-a plăcut ”Breaking Bad”, o să-mi placă și ăsta. 
Îndoi-m-aș. În ”Breaking Bad” nu zburau atâtea capete, for a change. 

Chiar n-am niciun chef de săptămâna care urmează. Dar dacă tot n-o pot împiedica să înceapă, sper măcar să fie digerabilă :)))

PS, derivat de la nr. 1: de ce oamenii pun pe Facebook imagini cu înghețată, clătite și alte delicatese din care tocmai se pregătesc să se înfrupte, de ceeeeee? 😭
 

miercuri, 14 iunie 2017

”Asta nu e muncă adevărată, e așa... ca la nemți”


Zilele trecute mă sună amicul Sfârfâlică, foarte smerit (ca de obicei, când vrea ceva de la mine și nu mă poate obliga) și mă-ntreabă dacă am timp jumătate de oră să fac oficii de traducere pentru doi colegi noi, români care nu vorbesc deloc germană. Era prima lor zi de muncă la noi și trebuia să li se facă obligatoriu un instructaj, înainte de-a începe efectiv să lucreze în depozit - un fel de protecția muncii, plus alte câteva detalii. 

Timp n-aveam în exces, dar treaba asta oricum nu putea fi amânată și cum nu era altcineva la îndemână, hai s-o fac și gata. Eram obosită și agasată, dar mi-am compus o mină entuziastă - vorba aia, să nu se sperie oamenii încă din primul moment - și m-am dus să-i întâlnesc.

Unul la vreo 23-24 de ani, celălalt pe la 40+. Îmi răspund molatic la salutul meu plin de elan și-ncepem. Sfârfâlică vorbea și eu le traduceam, străduindu-mă să fiu cât mai concisă și clară în exprimare. Asta-n ideea că oricum totul era nou pentru ei, se muncește în ritm foarte alert, depozitul e imens și prima impresie poate fi copleșitoare.
Departe însă de a fi cumva intimidați, afișau o supremă lipsă de chef.

- După cum vedeți, peroram eu zglobie ca un cintezoi, se lucrează în standuri individuale, bla-bla, iată la ce trebuie să fiți atenți pentru a evita accidentările, este obligatorie purtarea de încălțăminte specială cu rol protector, bla bla... 

Zâmbeam încurajator și - speram eu - motivant, dar dumnealor nu erau de aceeași părere. Aveau niște moace de parcă tocmai le-aș fi comunicat că prima lor sarcină va fi să spargă 150 de bolovani pe minut.

- Da' uniforme de lucru nu ne dă? 
- Nu, din partea firmei primiți doar încălțămintea. 
- Eeee, păi dacă nu ne dă... ce, vor să-mi stric hainele mele bune muncind la ei?
- Nu trebuie să purtați haine pretențioase, ci unele cât mai comode. Un tricou și-o pereche de pantaloni reprezintă combinația cea mai potrivită.
- Păi cum vine asta, că eu am lucrat la altă firmă înainte și acolo ne dădeau. Ăștia-s mai zgârciți sau cum?

Celălalt avea altă problemă. 
- Auzi, doamnă, eu nu port papuci de-ăia de care-mi dau ei, poți să-i spui de pe-acuma la băiatu' ăsta.
”Băiatul” tocmai fusese interpelat de-un coleg și era ocupat să rezolve o problemă într-un stand de ambalare, deci am profitat de moment ca să le explic faptul că este obligatoriu să poarte încălțămintea de protecție (și că n-o să le pice galoanele, am continuat în gând).
- Lasă-mă tu în pace, că-s incomozi, am mai avut io și știu.
(Paranteză: respectivii nu sunt angajați direct de companie, ci aparțin de-o agenție de intermediere personal. Și-ntr-adevăr, încălțămintea de protecție oferită de asemenea firme e cea mai ieftină de pe piață și, prin ricoșeu, destul de incomodă. Știu asta de la alți colegi - eu am avut norocul de-a putea evita agențiile de intermediere - dar dacă astea sunt cerințele... te adaptezi. În tot cazul, nu era ca și cum ar fi fost o surpriză pentru ei).
- Și la ce-o să ne pună să lucrăm aicea?
Le spun că, pentru început, fie la standurile de sortare-ambalare, fie la rampele de încărcare. 
- Pe mine să nu mă pună să fac pachete, eu nu fac așa ceva, mie să-mi dea de lucru ca lumea, nu d-astea. 
Al doilea se simte dator să puncteze:
- Am lucrat la Ford, doamnă! Știi tu ce muncă e acolo? Piese grele, motoare, nu cutii de carton și haine, hăhă.

În sinea mea, concluzionez că-i destul de evident motivul pentru care nu mai lucrează la Ford. 
- Se lucrează și sâmbăta?
Răspund că de regulă da, prin rotație - și că se acordă o zi liberă în timpul săptămânii. Nu le place. 
- Eu nu vin sâmbăta. 
- Nici eu. 
- Ți-am spus, eu nu port papuci de-ăia.
- Și eu nu stau la pachete. 

Mai fac o încercare să le explic faptul că așa e la început, poate mai multe nu-ți convin, dar cu timpul va fi mai bine, dacă demonstrează că sunt serioși vor căpăta și alte sarcini poate mai interesante, sau vor fi transferați la alte departamente cu profil diferit și deci alt gen de muncă șamd șamd. 

- Lasă că-i știu eu p-ăștia, mă pricep. Oricum nu cred că rămân aicea, nu-mi place. 
- Nici eu. Asta nu e muncă adevărată, e așa... ca la nemți. 

Ziceți voi că ultima frază nu e absolut priceless :)) Săracii de ei, dădeau în brânci să muncească și aici n-aveau ce... Iar după nici jumătate de oră, deciseseră că nu le place. Deh, ”ca la nemți” nu e pe gustul domniilor lor 😃 Ăștia or fi știind în ce țară se află? Mă-ntreb și eu...

marți, 13 iunie 2017

Îi plăceau muzica ritmată și florile mov


Îi admira pe Richard Chamberlain, Alain Delon și Roger Moore (mi-a povestit odată că-n liceu a chiulit ca să se ducă la un anume magazin să-și cumpere o ilustrată cu Roger Moore în rolul lui Simon Templar. Cred că noi nu prea ne dăm seama ce însemna așa ceva pentru o adolescentă din România anilor '60... ).

Îi plăceau bananele și pepenele galben (cel din urmă, pentru că avea gust ca de banane, zicea ea).

Iubea culoarea mov. Avea eșarfe, bijuterii, pălărie mov. Se bucura de orice floare pe care o primea, dar în mod special de florile mov. Fardurile în tonuri lila se potriveau perfect cu ochii ei de-un căprui incert, cu sclipiri verzi.

Îi plăcea muzica, în special ritmurile alerte. Una din melodiile ei preferate era ”No Limit”, parcă o și văd cum se însuflețea ascultând-o. Când se întâmplă s-o ascult în mașină invariabil zâmbesc, arunc o privire spre cer și răsucesc butonul de volum aproape de maxim. ”Tare, să se audă până sus la tine...”. 

Din voalul ei de mireasă mi-a făcut primele funde pentru diademă, în clasa întâi.


(Și-a desenat singură rochia, care la momentul respectiv a fost considerată un exponent al nonconformismului și al lui ”cine-a mai pomenit”. Chiar așa; cine mai pomenise, în 1979 și într-un orășel de provincie, rochie de mireasă pe un umăr? 🙂). 

Când aveam 16 ani a fost de acord să-mi vopsească părul, spre consternarea lui taică-meu 😃

N-am avut nicio reținere sau ezitare de a-i spune că am trăit prima noapte de dragoste. ”Sper că te-ai protejat”, a fost unicul ei comentariu. 

A mers cu mine la absolut toate examenele importante și, după fiecare din ele, ne duceam la un suc și-o prăjitură. A plâns după ce-am dat proba orală de Limba Română la Bacalaureat. ”Ești atât de frumoasă și sunt atât de mândră de tine”, mi-a spus.  

Am râs mult și copios împreună. Am plâns una în brațele celeilalte când s-a pronunțat divorțul dintre ea și tata.  

Mi-a știut dezamăgirile, neîmplinirile și tristețile, cu toate că nu mereu (m)-a înțeles așa cum, eventual, mi-aș fi dorit. Dar m-a iubit mai presus de tot și de toate, chiar și fără să mă înțeleagă.

Poate nici eu n-am înțeles-o cu adevărat. Dar e suflet din sufletul meu. E a mea și va fi pentru totdeauna a mea și e mereu cu mine, din lumea în care a plecat acum doi ani și patru luni și unde nădăjduiesc din toată inima că s-a reunit cu cel care a fost dragostea vieții ei

Astăzi ar fi împlinit 68 de ani. Sper că e petrecere acolo la tine, mami... 

PS: am terminat de scris postarea și-am aruncat un ochi pe Facebook. Prima imagine pe care mi-au căzut ochii în News Feed reprezintă un buchet de garofițe de munte. Mov.  

vineri, 9 iunie 2017

Primele impresii despre noul ”Twin Peaks” (2017)


Nu mă rabdă inima să nu scriu câteva reflecții despre continuarea serialului ”Twin Peaks”, după primele cinci episoade difuzate până acum (din cele 18, câte vor fi în total). 

După cum am mai scris în repetate rânduri, sunt fan absolut al acestui serial, pe care-l consider a fi cel mai bun dintre toate care s-au realizat până acum (rog fanii ”Game of Thrones” să nu se uite urât la mine, că pe-ăla nu l-am urmărit 😊). L-am văzut de cinci ori cap-coadă și de nenumărate ori secvențial, neîncetând să mă minunez de scenariu, umorul negru, atenția pentru detalii, interpretările posibile, construcția personajelor și descoperind la fiecare vizionare ceva ce-mi scăpase până atunci. 


Aceasta este una dintre secvențele din ultimul episod al serialului din 1991. Nimeni n-ar fi putut spune de ce tocmai 25 de ani, după cum nimeni (în afară de el însuși) nu știe dacă David Lynch preconiza vreo continuare încă de-atunci. Cel mai probabil nu, însă lucrurile s-au brodit de-așa manieră încât filmările noilor episoade s-au încheiat anul trecut... după 25 de ani.

Dacă aveam așteptări? Sigur că aveam și, concomitent, eram încrezătoare că nu voi fi dezamăgită. David Lynch are un cec în alb de la mine și, cunoscându-i oarecum stilul, anticipam că noul serial va fi în cel mai bun caz ciudat. Și, ei bine... este.

Am descoperit un paradox. Dacă-i cunoști filmele, vei identifica amprenta lui Lynch încă din primul sfert de oră. Pe de altă parte, dacă n-ar fi o parte din vechea distribuție și acțiunea nu s-ar corela parțial cu întâmplările din vechiul serial, nu prea ai mai regăsi ceea ce știai din ”Twin Peaks” (mă refer la stil, tipologia personajelor, dozarea suspansului, dialoguri, comicul de situație și de caracter etc).

Noul serial e cam suprarealist. Cam prea suprealist, spre deosebire de celălalt, care era mai teluric. Nici vorbă să-ți răspundă la întrebările care, inevitabil, au rămas neelucidate în serialul original. Dimpotrivă, pune și mai multe probleme și - nu tocmai surprinzător - cel puțin în primele două episoade nu prea înțelegi nimic.
Un alt aspect paradoxal este că întâmplările cele mai interesante se petrec în afara Twin Peaks-ului (în Las Vegas, în Dakota de Nord, sau în New York). În Twin Peaks - odinioară epicentrul faptelor ciudate și inexplicabile - nu prea se întâmplă nimic în afară de faptul că Hawk cercetează dosare vechi, Lucy e la fel de inutilă ca-n trecut, Andy la fel de neajutorat, iar Norma e tot patroană de cafenea. Ok, o uitasem pe Doamna cu Butucul, care-a avut iar o viziune (cum altfel decât interpretabilă și incompletă), dar până-i vor da de capăt, mai durează.

Acțiunea e destul de lentă, cadrele se derulează foarte încet, dialogurile sunt în mare parte criptice și, ca privitor, ai nu tocmai puține momente de ”what the hell am I watching?”.


Este încântător să regăsești actori din distribuția serialului original; senzația este aceea a reîntâlnirii cu foarte vechi și dragi prieteni. Cele mai așteptate reveniri sunt cea a Laurei Palmer - ”I am dead, yet I live” și, bineînțeles, a lui Dale Cooper (care, eliberat în sfârșit în lumea pământeană, nu-și mai amintește absolut nimic, neștiind ce să facă nici măcar când îi vine să urineze). Acest din urmă aspect e cam frustrant și tinzi să-ți pierzi răbdarea tot așteptând să-l regăsești pe Cooper, cel pe care-l cunoști.
(Scriind acest post mi-am adus aminte că, înainte de-a fi eliberat din universul paralel unde fusese captiv un sfert de veac, Cooper primește un mesaj din partea Laurei, care-i spune ceva la ureche. Ce anume? Ar fi chiar culmea să știm, după doar cinci episoade 😀).

Aș spune că noul serial are mult mai multe scene de violență decât precedentul și încă nu e clar dacă acest lucru se justifică. Alternate cu scene în filmare statică, efectul creat este de tensiune oscilantă. Ba-ți sare inima din piept la descoperirea unui cadavru grotesc mutilat, ba îți înăbuși un căscat de plictiseală urmărindu-l pe Cooper care nu face decât să privească minute-n șir o statuie. Încă nu m-am hotărât dacă-mi place alternanța asta sau nu.

Concluzionând, noul serial e bizar - adică exact cum te-ai aștepta de la David Lynch - și, cu toate că nu sunt dezamăgită, nici entuziasmată nu pot spune că sunt. Cu siguranță e prematur pentru concluzii, dar voi reveni la final cu o postare pe subiect. Între timp, dacă ați apucat să vedeți ceva pe HBO, sunt curioasă cum vi se pare...

miercuri, 7 iunie 2017

Despre vacanțe și certuri


A mai rămas o lună și jumătate până vom pleca în concediu. Probabil că ar trebui să fiu entuziasmată și nerăbdătoare, dar departe de mine gândul. În loc să fac planuri și eventuale liste de achiziții, eu sunt într-o dispoziție oarecum filozofică și mă-ntreb dacă om reuși să ne-ntoarcem din vacanță fără să ne scoatem ochii. 

N-ar fi prima dată când ni se întâmplă și statistic, nu suntem nici pe departe singurii. Potrivit acestui articol, o treime din cupluri se întorc din concediu cu intenția de a divorța. Noi n-am ajuns atât de departe din fericire, dar de certat, cum spuneam, ne-am certat. Atât la fața locului, cât și înainte de-a pleca. 

Dacă stau să mă gândesc, îmi dau seama că nu prea îmi mai aduc aminte motivele (care-n tot cazul trebuie să fi fost stupide). O dată parcă ne-am luat la harță pornind de la faptul că dumnealui voia să stăm pe niște anume scaune în metrou și eu nu voiam, fiindcă nu-mi plac deloc acele locuri pe care stai în sens invers față de direcția de mers (invariabil, amețesc, indiferent de mijlocul de transport în care mă aflu). 
Altădată n-am căzut de acord asupra programului zilei. 
Și cu alte ocazii, chiar că nu mai știu (dar cel puțin o dată ne-am certat încă din faza bagajelor).

Nu știu exact de ce se întâmplă așa. Pot doar să fac speculații - probabil stresul unui an de muncă, multitudinea de treburi care trebuie rezolvate înainte de plecare, „să nu uităm să”-urile, așteptările fiecăruia de la vacanța respectivă (care de multe ori nu coincid cu ale partenerului) și pe lângă asta, probabil, o voce interioară care-ți spune că e unica ta ocazie de-a te relaxa anul ăsta și dacă o ratezi, nu mai ai parte de alta decât anul viitor. 

Faptul că e un fenomen destul de răspândit nu mă consolează decât în mică măsură. Mi-aș dori tare mult să nu ne mai certăm (măcar nu în vacanțe, că altfel e inevitabil, femeie și bărbat suntem 😏). Ne-am propus deseori asta, dar în prea puține rânduri am avut succes - și nu mai știu ce-am făcut, sau mai bine-zis ce n-am făcut, de-am reușit să nu ne burzuluim unul la altul. 

Voi reușiți să nu vă certați în sau înainte de concediu? Dacă nu... după cum vedeți, sunteți în companie extinsă :) Și dacă da... cum?

luni, 5 iunie 2017

Duminică, o regăsire :)


Vorba lui Dr. House - există un motiv pentru care clișeele sunt clișee... Cum ar fi, de exemplu, cel cu mersul pe bicicletă despre care se spune că nu se uită niciodată. Ei bine, ieri am avut ocazia să-mi dau seama că este adevărat. 

Nu mă mai urcasem pe bicicletă de 23 de ani - din vara de după admiterea la liceu, de fapt. 

Cu toate astea, după câteva mișcări ezitante, aoleo stai că nu-mi pot menține echilibrul, stai că nu pot păstra direcția - o avea ceva ghidonul? (nu avea), am parcurs nu mai puțin de 10 kilometri. 

Și pentru că tot vorbeam de clișee, se-nțelege că fredonam ”Bycicle Race” a celor de la Queen :)))


Traseul e de-un pitoresc desprins parcă din tablouri.


Tot ieri am văzut două episoade din noul sezon ”House of Cards”, am mâncat souvlaki la grec, acasă am dat iama în cireșe, iar apoi am dormit pe săturate. 

PS: sunt la jupânul, după cum cred că e evident. 
PPS: nu tocmai imprevizibil, după escapada de ieri mă cam dor diverse și mă mișc de parcă aș călca pe ouă :)) Dar bineînțeles că o să ies din nou 🚴

joi, 1 iunie 2017

1 iunie nu mai e pentru mine


”La mulți ani tuturor celor care mai sunt copii!”
”La mulți ani copilului din tine!”
”Nu uitați să fiți/ să rămâneți copii!”

Acestea sunt doar câteva dintre urările care mi-au asediat azi feed-ul pe Facebook. Ah, și poezia ”Fa-te, suflete, copil”, de Arghezi. Plus numeroase poze din primii ani de viață, pe care foarte mulți și le-au pus temporar la profil. Și m-am simțit ca de pe altă planetă. 

Un fapt care mi-a devenit clar în ultima vreme: copilul din mine nu mai există. Fără ca asta să fie trist sau să mă arunce-n nostalgii. E doar o realitate, în ce mă privește la fel de concretă precum cana de cafea. Repet, nu mă întristează aspectul, poate inclusiv fiindcă am înțeles și acceptat. A existat cândva o perioadă în viața mea când, mi-aduc aminte de parcă ar fi fost ieri, îi spuneam deseori mamei exact așa: ”sunt cuprinsă de fericire!”. 

M-am gândit de multe ori la propoziția asta, am evocat-o, încă-i mai simt gustul, încă-mi mai amintesc senzația de euforie și prea-plin sufletesc. Mi-am repetat-o mie însămi în anumite momente frumoase din viață, încercând să regăsesc starea de atunci. Nu mai este. A dispărut, și mi-e clar că nu se va mai întoarce. 

A luat-o copilul din mine, atunci când a plecat fără să-și ia rămas-bun.

miercuri, 31 mai 2017

Sclavii noștri, curierii (II)


Vă povesteam mai demult despre niște discuții halucinante din mediul virtual românesc despre curierat și pretențiile unora (multora) de a avea curierii la dispoziție drept sclavi personali. Ei, azi am dat peste alta. 

Cuuuum, dacă nu te găsește acasă curierul să-ți lase coletul la vecin? Șoc și oroare, ai tot dreptul să dai în judecată compania de curierat și să câștigi, ba să le mai ceri și despăgubiri și să-ți cumperi bungalow în Maldive de banii obținuți de la ei (ultima parte e de la mine). 

Un tip detaliază cu acuratețe că în SUA un astfel de caz ar avea câștig de cauză în instanță. Păi ce să zic, nu mă mir deloc :)) Adică SUA e țara în care dai în judecată McDonalds - pentru că nu ți s-a spus că e fierbinte cafeaua și te-ai fript - și câștigi! Cazul e real, ați auzit cu siguranță. Ei bine, da... acolo pot crede că dai în judecată firma de curierat că ți-a livrat papucii cu pene de struț la vecinul și le-a zburat o pană. În Europa însă, nu. Sau poate doar în România, din câte văd. 

Ce m-a frapat a fost pretenția să revină curierul până te găsește acasă. Nu, nu cumva să te deplasezi tu la sediu să-ți ridici papucii cu pene de struț. Despre vecin am lămurit deja, să ferească Aghiuță al curierilor să-ți preia el pachetul, mânia distrugătoare a clientului se va abate asupra curierului, companiei de transport și urmașilor lor până la a șaptea generație 😛

Poți să explici până poimarți că preluarea pachetului se face pe semnătură și cel care l-a primit e răspunzător legal de colet, tocmai în baza acelei semnături. În caz că n-ai ostenit, poți să explici până poimiercuri că orice client are la dispoziție, gratuit, opțiunea ”livrare personală”; dacă n-o folosește, sănătate și spor în ramură. Sistemul ăsta e implementat de ani de zile, fiind folosit de companii de curierat foarte cunoscute precum DHL, Hermes, UPS ori TNT. Dar deh... ce sunt țări precum Austria, Germania sau Marea Britanie? Coate goale, mațe fripte. 

Altcineva, că vai dacă omu' are în colet vibratoare sau medicamente de nu-știu-care. Păi dacă-s vibratoare... ce să zic, îi dorim să nu preia soacra coletul 😃 Cât despre medicamente, eu nu știu să se livreze la domiciliu (și am mari îndoieli că ar fi așa) - ci la o farmacie, de exemplu. Sau clientul se prezintă la vamă și ridică medicamentele prezentând rețeta.

Subiectul mi se pare atât de absurd, că nici nu mai am răbdare să perorez. Cred că am scris mai degrabă pentru că nu-mi vine să cred că există atât de multe Buricuri-ale-Pământului-wannabe.

duminică, 28 mai 2017

”Codul lui Michelangelo. Mesajele secrete ale Capelei Sixtine”


Când am primit în dar această carte, am știut că primul lucru pe care trebuie să-l fac este să citesc ”Agonie și Extaz”. Pentru a putea înțelege care-au fost mesajele lăsate de Michelangelo în cele două monumentale fresce ale sale (tavanul și peretele cel mare al altarului din Capela Sixtină), trebuia mai întâi să știu cum anume a ajuns să facă asta, ce-a fost în mintea și sufletul lui. Abia apoi am început să citesc ”Codul...”, care nu este o lucrare de ficțiune, ci interpretarea sistematică a picturilor și descifrarea, pas cu pas, a mesajelor ascunse lăsate de Michelangelo, mare parte dintre ele înțelese cu adevărat de-abia în zilele noastre. 

Lucrarea este foarte cuprinzătoare, o abundență de informații care presupun o serie de cunoștințe minime preexistente pentru a putea fi cât de cât înțelese. Nu-mi propun să fac un rezumat, ci doar să trec în revistă câteva aspecte care mi s-au părut cu adevărat surprinzătoare. 

- Tavanul Capelei Sixine reprezintă Geneza, însă nu are un titlu propriu. Contrar unei credințe larg răspândite, Michelangelo nu a pictat stând întins pe spate, dar poziția absolut nefirească și teribil de incomodă în care-a pictat vreme de patru ani de zile (pe schele, ținând capul pe spate) i-a cauzat nenumărate probleme de sănătate. Scolioza și degradarea vederii au fost numai două dintre ele.

- Intenția primordială a lui Michelangelo a fost de a crea o ”punte” ezoterică între creștinism și iudaism, religie pe care o cunoștea foarte bine de la învățații evrei care-au fondat Academia Platonică din Florența sub ocrotirea lui Lorenzo de' Medici. În acest scop, a inserat în pictură mai multe litere ebraice și simboluri cabalistice. Toate acestea în chip foarte subtil, pentru a nu fi detectate de ochii suspicioși ai Papei sau ai acoliților săi. Spre exemplu, scena uciderii lui Goliat de către David constituie de fapt o reprezentare stilizată a literei ebraice gimel, care în Cabală semnifică puterea. 

- Panoul Creației a fost pictat într-o singură zi, cu mâna liberă (fără schițe de carton ajutătoare, cum se proceda de obicei). Un act de-un curaj la limita inconștienței, care dovedea nerăbdarea lui Michelangelo de-a încheia lucrarea pe care, nu o dată, a descris-o drept un calvar. 

- În interpretarea cabalistică, ființa umană este rodul cunoașterii. Michelangelo ilustrează acest concept plasându-l pe Dumnezeu în interiorul unui creier uman, mai precis în emisfera dreaptă. Este felul lui de-a spune că Dumnezeu nu-i dădea lui Adam doar viață, ci și înțelepciune. Nu este singura imagine care trimite cu gândul la corpul omenesc; în scena ”Separarea Pământului  de ape”, Dumnezeu este reprezentat într-un rinichi. În altă imagine, o porțiune din mantia Lui Dumnezeu seamănă foarte bine cu o coloană vertebrală. Michelangelo cunoștea foarte bine anatomia corpului uman, ca urmare a disecțiilor ilegale făcute în Florența la începuturile carierei sale de sculptor. 

Scena Creației, în care Dumnezeu e reprezentat într-un creier uman

-  Se bănuiește că reprezentarea Lui Dumnezeu într-un creier în momentul creării lui Adam constituie, de fapt, un mesaj ascuns: omul poate ajunge la Divinitate și fără ajutorul Bisericii, deoarece felul în care a fost creat îi permite aceasta. Spre finalul vieții, Michelangelo nu a avut o relație prea bună cu Biserica Catolică, pe care o condamna pentru opulența și abuzurile sale și acesta a fost unul dintre mijloacele prin care și-a exprimat desconsiderația. 

- Tradiția iudaică este singura care nu împărtășește opinia generală potrivit căreia fructul oprit din care au mâncat Adam și Eva ar fi fost mărul. Conform Talmudului (carte care conține interpretarea scolastică a Vechiului Testament din punct de vedere religios, legislativ, literar și istoric), Pomul Cunoașterii era de fapt un smochin. Așa este reprezentat și-n ilustrațiile pictate de Michelangelo. De altfel, în Biblie se menționează clar faptul că, în momentul în care au conștientizat că sunt goi, Adam și Eva s-au acoperit cu frunze de smochin. 

- Personal, m-am întrebat de multe ori de ce statuia lui Moise are coarne. A trebuit să citesc această carte pentru a afla că nu are, sau în tot cazul nu asta a fost intenția lui Michelangelo. El plănuise ca statuia - reprezentând profetul pe care-l admira cel mai mult - să fie amplasată undeva la înălțime, razele de soare care pătrundeau prin ferestre urmând să cadă asupra capului său. Cele două protuberanțe din creștet aveau să contribuie, cu ajutorul luminii solare, la crearea unui efect de nimb în jurul capului, sugerând iluminarea divină. Privind statuia de jos în sus, respectiv de la nivelul podelei, ele nici n-ar fi fost vizibile. Demersul a fost zădărnicit de faptul că statuia nu a mai fost instalată unde-și propusese Michelangelo, așa încât ”coarnele” nu și-au mai atins scopul și au rămas doar o ciudățenie. 


- Fresca ”Judecata de Apoi”, acoperind peretele de deasupra altarului, trimite cu gândul la Tablele Legii și este considerată una dintre cele mai prețioase lucrări picturale din lume. Aceasta întrucât albastrul folosit pentru fundal era făcut din piatra semiprețioasă lapis lazuli, importată din Persia (Iranul de azi) și măcinată manual. Costurile au fost acoperite de Papă, altminteri n-ar fi fost cu putință ca Michelangelo să-și permită așa ceva (cu ani în urmă, fondurile pentru fresca de pe tavan fuseseră achitate de el însuși și din această cauză din pictura de pe tavan lipsesc cele mai costisitoare culori ale momentului: auriu și albastru).

Fresca ”Judecata de Apoi”; forma părții de sus amintește de Tablele Legii

Ar mai fi multe, multe de spus și în ceea ce mă privește, aș recomanda lectura acestei cărți înainte de vizitarea Capelei Sixtine. Sigur, n-o să putem identifica toate simbolurile ca atare, dar cred că e fascinant să vezi cu ochii tăi ceea ce știi că a pictat Michelangelo, gândit, simțit...

joi, 25 mai 2017

Abuz infantil în familia regală britanică, au decretat ”experții” de pe Internet


Am avut liber astăzi, sărbătorindu-se și aici Înălțarea, drept pentru care am început prin a dormi până aproape de ora 11. Ah, ce bună e cafeaua după ce-ai dormit pe săturate... N-am prea multă energie pentru scris astăzi (ce, voi credeți că-i treabă ușoară să dormi? 😃), dar ceva din ce-am citit în ultimele zile m-a amuzat și-am zis c-ar fi păcat să râd singură. 

Nunta Pippei Middleton a fost, indiscutabil, evenimentul central al săptămânii. N-aș zice ”al anului”, dar în ultima vreme s-a scris foarte mult pe subiect. De la speculații despre cum va arăta rochia, până la invitați și ”oare va participa și Meghan Markle sau nu”.  

Meghan n-a fost prezentă la biserică (și bine-a făcut - s-ar fi ales cu un moment de atenție maximă pentru care însă ar fi plătit înzecit ulterior), rochia Pippei a fost foarte frumoasă, dar cea mai surprinzătoare concluzie a unora știți care-a fost? Hai că n-aveți atâta imaginație. S-a conchis nici mai mult nici mai puțin decât că.... sora miresei, ducesa Kate, își abuzează copilul. 

V-ați adunat maxilarul căzut? Că mie mi-a trebuit ceva, nu de alta.  Totul a pornit de la imaginea de mai jos, care-a făcut înconjurul lumii și care, din ce se vede, a suscitat mult mai mult interes chiar decât mireasa (biata Pippa, cât de control freak a fost și tot n-a reușit să evite asta):


Fotografia o arată pe Kate ținându-i probabil o predică micului prinț George, care tocmai făcuse nu-se-știe-exact-ce-năzbâtie (unii spun că din neatenție călcase pe trena miresei, fusese admonestat și ca urmare, zbiera nepotolit). 
Ei bine, hmm. Astfel de lucruri se întâmplă, în fond n-are decât patru ani. Mă hazardez să cred că nu pentru faptul de-a fi călcat pe trenă era certat în imaginea surprinsă, ci pentru că nu se mai oprea din urlat și atrăgea în mod nedorit atenția tuturor. Însă ce-au conchis câțiva dintre cei care au privit poza?

- ”Copilul plânge, deci în mod evident e nefericit și maică-sa nu-l ajută să depășească momentul”;
- ”Uitați-vă la vena umflată de pe gâtul ducesei, la fața înroșită și la maxilarul încleștat, semn de maximă agresivitate, huo!”; 
- ”Degetul arătător întins în față denotă o dorință reprimată de a lovi copilul” (say whaaaat???). 

Simt că mă enervez numai citând aiurelile astea. Now seriously. După cum știți, n-am copii și nu pretind că m-aș pricepe în domeniu, dar am tot mai acut senzația că acest nou și (poate excesiv de) promovat curent de parenting o ia într-o direcție greșită. Ferească toți sfinții și profeții să adresezi copilului o cât de firavă critică. Te-ai ars, nu ești un părinte bun, abuzezi copilul, îl traumatizezi pe viață, nu te-ai conectat cu el, chemați Protecția Copilului.

Evident, nici să te enervezi n-ai voie. O mamă trebuie să fie pururi zen, în caz contrar se aplică toate cele de la ”te-ai ars” încolo. 
Și tot evident, ducesa Kate n-are voie să fie și ea om ca toți oamenii, cu reacții normale și, în context, de înțeles.

Disclaimer: să ne-nțelegem, sunt absolut contra agresivității, indiferent asupra cui ar fi îndreptată. Doar că, în context, consider că reacțiile au fost disproporționate.

duminică, 21 mai 2017

Numele meu e o poveste de dragoste


De-a lungul timpului, am fost întrebată de foarte multe ori ”de la ce vine numele Greta” (în special când trăiam în România, dar și aici) și de fiecare dată răspunsul meu a fost ”de la Greta Garbo”. Un răspuns politically correct și care-l mulțumea pe interlocutor, dar, de fapt, era o minciună albă. Adică una inofensivă și diplomatică, realitatea fiind cu totul alta. 

Personal, multă vreme nu mi-a plăcut numele meu. În special în copilărie, era o adevărată bătaie de cap. Aveți idee câte cuvinte rimează cu Greta, respectiv de câte porecle am avut parte? Greta-babeta (cu variațiuni de tipul ”zboară cu racheta”), Greta-bicicleta, Greta-motoreta, Greta-trompeta-suge-suzeta și astea numai așa, la o primă strigare. Pacoste curată, vă spun. O invidiam din toți rărunchii pe colega numită Carmen și de fapt nici Mihaela nu stătea tocmai rău. Câte porecle vă vin în minte pornind de la numele astea? Exact 😃

Cu anii însă, a început să-mi placă și, după ce i-am aflat adevărata poveste, am știut că a fost alegerea perfectă. E un nume dat din iubire, acea iubire desăvârșită, curată și autentică, despre care citim în cărți. O iubire al cărei destin s-a întrerupt brusc și tragic, dar care a lăsat munți de amintiri. Una dintre ele am fost eu, Greta. 

Au fost odată (așa încep poveștile, nu...?), pe la începutul anilor '70, doi tineri, studenți în Iași. Ea la Istorie, el la Construcții. A fost dragoste la prima vedere care s-a maturizat împreună cu ei, transformându-se într-o iubire profundă. 
El observa că ea are o poșetă roșie și, fără să spună nimic, a doua zi se înființa cu un cadou: un set compus din cercei și mărgele, de culoare roșie. 
Ea l-a dăscălit înaintea examenului la Rezistența materialelor (teroarea tuturor politehniștilor) să poarte costum și cravată la examinarea orală. ”Aspectul își are importanța lui”, îi argumenta - iar el, deși sceptic, a ascultat-o. Nu datorită costumului a luat zece, dar profesorul și-a exprimat aprecierea față de ceea ce a perceput ca fiind un semn de considerație din partea studentului față de el ca profesor și față de examen în sine.
Își petreceau absolut tot timpul disponibil împreună, le plăcea să danseze, iar teii din Copou le-au ascultat ani de zile povestea și le-au fost martori tăcuți. Au trecut cu bine, împreună și ținându-se mereu de mână, peste o serie de probleme familiale, precum și peste despărțirea impusă de celebrele repartiții. Erau, cum bine spunea o scriitoare româncă, unghie și carne unul pentru celălalt. 

Într-una din zile, plimbându-se ca de obicei prin Copou, au văzut pe aleile parcului o fetiță. Să fi avut vreo doi ani, cu zulufi blonzi și vizibil derutată. Nu plângea, dar părea să caute ceva sau pe cineva. A văzut-o pe ea, a venit în fugă și i-a cuprins genunchii cu mânuțele: ”Mama?”. 
- E clar că s-a rătăcit de mama ei, și-au zis cei doi și, luând-o pe cea mică în brațe, au purces să dea ocol parcului. 
Mama nu poate fi prea departe, și-au zis și așa a fost. Nu după mult timp au reperat o femeie care plângea și alerga disperată, chemând. 
- Greta! a exclamat ea văzând-o pe fetiță, unde-ai fugit, te căutam, bine că ești bine... Vă mulțumesc!, li s-a adresat apoi celor doi tineri care zâmbeau, realizând confuzia din mintea copilei: ca și tânăra femeie, și mama fetiței era blondă, iar trăsăturile feței erau cumva asemănătoare... 

Impresionați de întâmplare, și-au făcut pe loc o promisiune.
- Dacă vom avea o fetiță, se va numi Greta. 

N-a fost să fie. El a murit în urma unui accident pe cât de stupid, pe atât de fatal. Ea și-a continuat viața, dar nu și-a mai revenit pe de-a întregul niciodată.

Se spune că dragostea învinge totul, și poate chiar așa și e, deși în cazul lor moartea și-a luat tributul. Câțiva ani mai târziu, căsătorită cu altcineva, ea a rămas însărcinată. A simțit din primul moment că va aduce pe lume o fetiță și i-a ales numele cu multe luni înainte de-a o naște. Iar tatăl, care cunoștea povestea, a fost, spre onoarea lui, de acord.

Fetița se numește Greta. Promisiune îndeplinită...

joi, 18 mai 2017

Salată de weekend (XII)


Săptămâna trecută a fost haotică și nici actuala nu pare să se simtă prea bine. Dar, ceea ce se preconiza a fi o salată amăruie, s-a transformat într-o delicatesă, având în vedere ultimul ”ingredient”: un articol pe care tocmai l-am citit mi-a adus aminte de seara în care l-am întâlnit pe regizorul Francis Ford Coppola.

1) Plecând azi de la serviciu, l-am sunat pe om din mașină. Cum ți-a fost ziua până acum, ce-ai mai făcut, ce program ai în continuare, bla-bla. ”Ăăăă.... azi ai de făcut X lucru, nu? Ah, ba nu, că azi e miercuri. Sau stai, e joi, deci ai de făcut Y, nu X. Ba nu, e miercuri. La naiba, nu mai știu, e miercuri sau e joi?”.
Chestia asta e un indicator al nivelului de distracție de care am parte de câteva zile încoace.

2) Prietena Aristița e grafomană, mai nou. Plouă cu mail-uri de la ea, scrie în ritmul în care respiră. Culmea e că nu cu mine are ce are, ci cu un alt departament, care-a comis o operă de artă abstractă (în traducere liberă: nimeni nu înțelege nimic), ale cărei consecințe se răsfrâng în mare parte direct asupra bucătăriei mele. Ergo, Aristița e frustrată, dar în același timp mărinimoasă: are grijă să fiu și eu la fel. Și dacă poate fi ceva mai rău de-atât, de data asta n-are orbul găinii - chiar sunt niște probleme mari. Mă concentrez intens, dorindu-mi să-i cadă Outlook-ul. Până acum nu s-a întâmplat (cum era aia cu puterea gândului...?), dar poate am noroc, cine știe. 

3) Am ochelari noi, sunt pionier. Vestea bună e că valorile cilindrului s-au redus (am astigmatism, că-s o specială și-o deosebită, nu puteam avea doar o miopie banală), drept pentru care foștii, de-acum, ochelari deveniseră prea puternici și deci, deranjanți. 
Reversul e că această veste bună m-a scuturat de câțiva marafeți 😏 V-aș arăta o poză, dar nu-i nimic de văzut: am ales o ramă similară celei pe care-o avusesem înainte și care, aș spune, mi se potrivește cel mai bine. Nici măcar n-am luat în calcul ideea de-a căuta altceva. Îmbătrânesc și nu mai am chef de experimente.

4) Agenția imobiliară care deține complexul de locuințe unde stăm a hotărât că avem nevoie de uși noi. Așa, din senin, un fel de hodoronc-tronc, foaie verde-alună, mie-mi plouă-n beci. Mă rog, am zis, poate schimbă și yala cu ocazia asta (cea pe care o avem mi se pare cam vulnerabilă, în sensul că m-aș simți mult mai în siguranță cu vreuna mai complicată). Dar nu. Au schimbat ușa pentru că aia dinainte nu mai arăta frumos, cică 😕 Acum am o ușă mai albă, mai strălucitoare, dar cu aceeași yală cam prea simplă. Și mai am ceva: pereții scorojiți în jurul ușii, pe interior, de la cum au schimbat tocul.  Va veni cineva să chituiască și să văruiască. La un moment dat. Când o face plopul pere...

5) Ca să-ncheiem într-o notă mai roz, vă las cu un articol care mi-a plăcut foarte, foarte mult. Am mai scris că sunt mare fan al trilogiei ”The Godfather”, dar până azi nu știusem cum de-a ajuns Marlon Brando să joace în ceea ce se poate spune că a fost rolul vieții lui.
http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/caracterul-si-brinza
Acum am înțeles de ce, la conferința informală organizată de Francis Ford Coppola în 2005 la București, cu studenții de la UNATC (la care-am avut marele noroc de-a fi prezentă), ne-a spus, printre multe altele, următorul lucru:
”E un truc. Dacă știi că o întrevedere va fi tensionată, e întotdeauna o idee bună să mănânci. Vă recomand același lucru în situații de genul acesta. Mâncați, va fi o atmosferă foarte relaxantă, pentru că prin hrană se trezesc simțurile, iar conexiunile interpersonale se creează imediat”.
Da, l-am întâlnit pe Coppola în urmă cu 12 ani (povestea e aici), ba am primit și autograf de la el. Vedeți de ce mi-e dor de profesia mea? Și-mi va fi întotdeauna, chiar dacă-mi place și ceea ce-am ajuns să fac între timp...

Așa. Din moment ce-am ajuns la concluzia că azi e joi, printr-o flotare logică rezultă că mâine e vineri. Decât atât, vorba ceea.

duminică, 14 mai 2017

Leapșă în loc de salată de weekend


Săptămâna asta, care-a fost cât pe-aici să mă transforme într-un candidat serios pentru ”One Flew Over the Cuckoo's Nest”, s-a încheiat apoteotic prin faptul că azi am fost la serviciu. S-au făcut din nou update-uri în sistem, și-n calitatea mea (complementară) de Key User, a trebuit să rulez o serie de teste pentru a verifica dacă nu cumva sistemul a fost pus pe butuci de modificările operate. 

Sistemul e mulțumesc-bine, dar eu sunt frântă. Și mâine e luni, oh joy. Drept pentru care am hotărât că merit să mă joc - și-am căutat o leapșă. 

Am găsit-o relativ repede, pe un blog de altfel foarte interesant (păcat că autoarea nu mai scrie, din ce observ), așa că să nu mai lungim vorba și să ne jucăm. 

1. Ia cartea cea mai la îndemână, deschide la pagina 18 și scrie aici al patrulea rând:
”... cimitir etrusc. Acesta era un simbol perfect pentru criza Bisericii înseși (...)” - ”Codul lui Michelangelo. Mesajele secrete ale Capelei Sixtine”, de Benjamin Blech & Roy Doliner. 

2. Fără să verifici, cât e ora?
În jur de ora 20.00.

3. Verifică!
20:04. Pfua, I'm good.

4. Înainte de-a răspunde la acest chestionar, la ce te uitai?
Revedeam un episod din sezonul al doilea ”The Apprentice”. Încă sunt de părere că pe vremea aia actualul președinte american avea mai multe țigle pe casă decât are acum.

5. Ce zgomot auzi în afară de cel al calculatorului?
Calculatorul meu e silențios, thank you very much. Altminteri, aud niște mierle antrenate într-o conversație aparent deosebit de interesantă.

6. Când ai ieșit ultima oară și ce ai făcut cu ocazia respectivă?
Am zis în primul paragraf :))) Asta da ieșire duminicală, n'est-ce pas?

7.  Ce ai visat azi noapte?
Errm.... nimic. Sau nimic de care să-mi aduc aminte, în tot cazul.

8. Când ai râs ultima oară?
La serviciu, azi. Am făcut schimb de experiență cu niște colegi, prezenți și ei la teste, pe tema ”cu ce nebuni avem de-a face zilnic” și le-am povestit de prietena mea, Aristița Orbulgăinescovici. Apropo, trebuie să vă istorisesc și despre Eufrosina Habarnamescu, altă comoară la casa omului :)))

9. Ce ai pe pereții încăperii în care te afli?
Nu tocmai ce mi-aș dori, adică tabloul ”Nașterea lui Venus”, de Sandro Botticelli. Am sentimentul că domnii de la Galeriile Uffizi nu ar fi prea încântați de perspectiva de a mi-l dona.

10. Dacă ai deveni multimilionară peste noapte, care ar fi primul lucru pe care l-ai cumpăra?
Ăăăă... pictura de care ziceam? :))) Glumesc, totuși 😃 Probabil o mașină nouă lui tata și apoi o croazieră în jurul lumii.

11. Care este ultimul film pe care l-ai văzut?
Nici nu mai țin minte de când nu m-am mai uitat la un film. Asta poate inclusiv ca urmare a faptului că m-am ”reprofilat” pe seriale. Aștept cu nerăbdare să apară noul sezon ”House of Cards” și, desigur, continuarea de la ”Twin Peaks” (despre cel din urmă presimt că am să scriu din belșug, sper că de bine și de, poate vă amintiți scena, ”wow, Bob, wow...” 😉).

12. Ai văzut ceva neobișnuit azi?
Nu, extratereștrii nu erau acasă.

13. Ce părere ai despre acest chestionar?
Nu e rău, dar in all fairness, am văzut / făcut unele mai bune de-atât.

14.  Spune-ne ceva ce nu știm încă.
V-aș spune cu ce mă îmbrac mâine, dar, fapt nu tocmai surprinzător, nu știu nici măcar eu.

15. Care ar fi prenumele copilului tău dacă ar fi o fetiță?
Dacă ar fi fost, vrei să zici. Alexandra. Într-o vreme îmi plăcea foarte mult și Claudia, dar am la serviciu două Claudii care-mi pun nervii pe bigudiuri, deci numele mi-a ieșit din grații.

16. Dar dacă ar fi (fost) băiat?
Luca. Sau Mark. Ori poate Marlon.

17. Te-ai gândit deja să locuiești în străinătate?
Închipuiește-ți că mi-a dat prin cap 🙃

18. Ce ai dori ca Dumnezeu să-ți spună când intri pe porțile Raiului?
”Imediat vei putea să le îmbrățișezi pe mama și pe bunica ta”.

19. Dacă ai putea schimba ceva în lume, ce ai schimba?
N-ar mai fi bătrâni singuri și cu lacrimi în ochi. N-ar mai fi copii uitați în orfelinate. N-ar mai exista animale abandonate.

20. Îți place să dansezi?
Nu pe orice muzică, nu mereu. Dar când e să fie, rup opincile :))

21. Ce-ai văzut la televizor când te-ai uitat ultima dată?
Am pierdut niște ore aseară urmărind Eurovisionul. Am și votat, în premieră - pentru concurentul din Croația, ale cărui piesă și interpretare mi-au plăcut cu adevărat, dar s-a văzut ce-a ieșit. Mare porcărie piesa aia câștigătoare... interpretul îmi amintea de Justin Bieber cu 5 kile de profunzime și simțire.

Ca de obicei, leapșa merge la toată lumea care-o vrea, fără discriminare.

Acestea fiind spuse, mă duc să reflectez intens cu ce să mă îmbrac mâine.